Frânturi din jurnalul unui ‘străin’

Prefață

Rândurile de mai jos se doresc a fi începutul unui blog dedicat celor ce au fost, celor care vor să ajungă și celor care sunt în/din Pîrlița (pîrlățenilor get-beget). Indiferent de limba vorbită, voi încuraja străinii care și-au purtat pașii și și-au stricat mașinile pe drumurile din Pîrlița să împărtășească experiența personală. Pentru cine nu știe, Casa Albă e la Pîrlița, deci blogul trebuie să fie internațional. Davai!

Moldova rocks!

15 iulie

„Ce oraș comunist infect”, îmi spun în timp ce ‘gonim’ prin Bălți cu 30km/h grație inspirației nemijlocite a autorităților basarabene de a ridica la rang de drumuri naționale ceea ce în România ar fi drumuri comunale. Pe străzile din Republica Independentă Moldova a merge cu mașina este o experiență care bate oricând o excursie la un simulator antigravitație din cadrul NASA odată ce-ai trecut de 60km/h, iar cine nu crede trebuie să încerce rutiera Chișinău-Bălți. De la autogară încerc să-mi găsesc drumul spre stația de unde se iau microbuzele pentru Pîrlița, ghidat de sfaturile înțepate ale unei femei ce ascultă muzică rusească la mobil: „pai da șie stai aiși, 1 si ia di la colț!” Puțin stingherit de incultura mea, mă îndrept spre locul indicat și cu chiu cu vai îmi târâi bagajele într-un microbuz plin ce ține loc de transport public. Șoferul este deosebit de politicos și îmi răspunde la întrebări în rusă, încercând probabil să mă familiarizeze cu atmosfera generală a orașului. Reușesc să ajung la locul de întâlnire cu cineva care mă va duce în sat. „Ai mai fost pe la noi?” mă întreabă dna Natalia în timp ce ieșim din Bălți. „Nu, e prima dată când ajung în Moldova”. Zâmbește.

18 iulie

Au trecut 3 zile de când sunt aici și lucrurile s-au mișcat atât de rapid încât n-am mai avut timp să scriu. De cum am ajuns la sediul organizației am fost introdus în echipa de-acolo și n-am avut nevoie de mai mult de 15 minute să mă familiarizez cu oamenii și cu locul. Nu sunt primul ‘străin’ care vine aici, iar titlul ăsta ar trebui să revină pe drept americanilor, germanilor sau elevețienilor care s-au perindat prin Pîrlița. Au avut chiar și un Mr. Switzerland în practică aici și chestia asta m-a făcut să mă uit de două ori în oglindă de dimineața. Ieri am fost în Transnistria, unde e plin de rusnaci, dar economia și infrastructura sunt mai bune decât aici. Și cogniacul mai ieftin. Aseară când ne-am întors de-acolo a plouat cu găleata, iar drumul pe jos până acasă a fost la fel de greu ca ofensiva Aliaților pe Somme; cred că dacă francezii ar fi avut drumurile Pîrliței când plouă, nemții n-ar mai fi îndrăznit să le treacă granița vreodată.

27  iulie

Dacă e vreun cuvânt pe care trebuie să îl înveți când vii în Moldova, atunci nu te gândi la „privet”, „davai” sau „spasieva” – nu prietene, cuvântul e „șașlîc”. Nu știu dacă trec două zile fără vreun eveniment de genul, iar oamenii sunt din cale afară de ospitalieri, ba chiar se supără dacă văd că nu mănânci și bei la fel de mult ca ei (și nu se-ncurcă la de-astea). Trebuie să recunosc că înghețata din Pîrlița e ieftină si foarte bună, ca să nu mai vorbesc de bomboanele „Bucuria” sau de cele făcute în Ucraina. O altă noutate este „cvasul”, o băutura non-alcoolică originară din Patria Mamă Rusia și unul din puținele lucruri bune pe care eliberatorii l-au adus în Moldova. Și mai e ceva: au un muștar iuteee…..

2 august

Ritmul vieții la Pîrlița e în orice zi peste cel din Londra. Aici nu te joci, ai agenda plină și seara ți se pare că a trecut o săptămână de ieri pana azi. De Pîrlița se interesează turci, greci, georgieni. În Pîrlița am cunoscut-o și pe Brigitte, o nemțoaică la vreo 71 de ani venită să asiste tehnic în domeniul asistenței sociale de aici. De prisos să mai spun că ne-am distrat cu toții împreună – ca toți nemții pe care-i întâlnești înafara Germaniei, Brigitte e o tipă de gașcă și cu un simț al umorului bine dezvoltat. Am cunoscut și foarte mulți tineri, de fapt sediul dnei Rodica e dedicat în mare măsură tinerilor și copiilor, iar asta oferă o alură revitalizantă satului, departe de melancolia provincială pe care o întâlnești în România în multe sate. Curios sau nu, am găsit mai multe cărți în engleză și franceză decât am văzut în tot Bușteniul (oraș de 11.000 de locuitori). Și mai curios e că aici le citește cineva.

10 august

Pare că sunt de un an aici. M-am obișnuit cu autobuzul Pîrlița-Bălți care face distanța de 6km până în oraș într-un timp record de 35 de minute. Imaginile cu șoferul de autobuz crestând un măr în timp ce conduce sau oprind în mijlocul drumului pentru a lua o găină de la un sătean sunt deja clasice. Am văzut și o nuntă, că doar nu degeaba sunt patru case de nunți în sat. Dilema mea cu cârdurile de gâște și mașinile care circulă cu 90-100km/h în sat a fost rezolvată când unul din puii de gâscă a fost călcat de o mașină, demonstrându-mi astfel că am greșit când le-am considerat invincibile. Mai rămâne deducerea raționamentului prin care să-mi explic cum nu pățesc oamenii nimic când merg pe jos sau cu bicicleta în nopțile întunecate de aici. Am fost amenințați cu poliția și dați afară dintr-un bar pentru că jucam cărți, iar asta e ilegal. „Dar n-aveți poliție în sat, doamnă!” – degeaba, ea tot vroia să-i cheme.  Am mâncat cele mai bune roșii din lume și cel mai iute ardei din univers. Am învățat că moldovenii sunt arianii Europei și au fost pe meleagurile astea dintotdeauna, în timp ce noi românii suntem un amestec între pakistanezi și indieni. Că în Moldova se vorbește moldovenească. Am fost iar la șașlîcuri.

20 august

E 6 dimineața și șoferul care ne duce în Iași gonește cu 120 la oră, amintindu-mi de seria de filme franțuzești „Taxi”. Este oricum mai bine decât acum 2 săptămâni când a mers cu 150 și eu încercam să fac o prezentare în powerpoint. Desigur că după primul cap de tavan pe care l-am dat am reevaluat situația și am concluzionat că varianta mai înțeleaptă ar fi să las lucrul ăsta pentru acceleratul Iași-Galați. Părăsesc Pîrlița cu sentimente mixte: mă întorc acasă la prieteni, familie și munți, dar plec dintr-un loc unde nu mă mai simt străin, în care am învățat multe și de care știu că de-acum sunt legat. Nu trebuie să ai arhitectura Vienei, cultura Parisului sau munții Bușteniului ca să fii atras de un loc. Până la urmă, ce contează sunt oamenii pe care ai ocazia să îi întâlnești, prieteniile noi ce se leagă când lucrezi împreună cu ei sau când te întâlnești la câteva acorduri de chitară. Important e să simți razele soarelui dimineața devreme când deja tot satul este în picioare sau să faci cu ochiul unei domnișoare care ți-a zâmbit inocent. Sunt sigur că mulți n-ar avea ce să vadă în Pîrlița – nu prea sunt multe de văzut într-un sat fără canalizare, iluminare stradală, apă potabilă și unde singurele atracții sunt barurile și clopotnița bisericii. Dacă mai adaugi și o infrastructură de nivel african și accesibilitate apropiată de zero, ai toate motivele să ocolești satul ars de turci acum ceva sute de ani. Aici nu vii sa vezi, aici vii să înveți să râzi când dai de greutăți, s-o iei de la capăt și să-ți faci prietenii durabile. Pentru cei ce vin în Basarabia să vadă peisaje frumoase și monumente, le recomand Chișinaul, Orheiul sau Zimbrăria de la Pădurea Domnească. Pentru cei ce vin să trăiască, le recomand Pîrlița.